Era pe tarm. Nu-i distrageau atentia nici muzica valurilor care se intreceau ca intr-o suita de Bach sa-i atinga degetele de la picioare, lungi si subtiri precum niste clape de fildes, nici croncanitul pescarusilor care zburau in cerc, aparent fara nicio ocupatie, dar numai ei stiind cum socotesc fiecare ceas pana la cel in care se infrupta la apus.
Soarele bland abia daca ii mangaia umerii goi si albi ca spuma marii. I-ar fi sarutat tot trupul daca ar mai fi avut putere sa arda si ar fi strans-o in brate pana pielea ei fina ar fi devenit aspra si ciocolatie. Poate la imbratisarile lui s-ar fi oprit din construit castele, ar fi lasat toate visele la o parte si ar fi dansat cu el acolo, in vazul pescarusilor.
Dar nu, copila construia castel dupa castel si-n fiecare inchidea in turn cate un vis. Avea atat de multe ca ar fi umplut cu ele plaje intregi. Nu erau doar ale ei, ci erau stranse in cei saisprezece ani de la fiecare om pe care il intalnise. Spera ca atunci cand vor fi eliberate, rand pe rand, visele vor deveni realitate. Realitatea ei si a lor.
Multe dintre ele se suprapuneau, se confundau. Pe ele le inchidea in acelasi castel la care presara in varf doua turnuri. Altele se intalneau undeva pentru o clipa si apoi o luau pe traseul a doua linii paralele doar pentru a se privi apoi lung o eternitate. Pe unul dintre ele il inchidea aici si apoi facea un pas spre mare si alerga aproape tot tarmul cu celalalt bine strans in pumn sa nu-l piarda si la capatul plajei il plasa in varf, in alt castel. Il vedeai cum facea ochii mari cat doua planete si fara sa tina cont de nisipul batut in ochi se holba dupa visul lui, catre celalalt capat de plaja. Ruga vantul din priviri de un albastru celest sa-l plimbe dincolo, macar cu gandul... zadarnic! Vantul si marea, soarele si gandul erau acolo doar pentru fecioara blonda creatoare de vise.
Nu obosea, construia castel dupa castel, sute de vise povestite, auzite sau imaginate in doar saisprezece ani.
Spre apus, cand marea a devenit lina si s-a intins la visare, cand pescarusii s-au insiruit in zbor spre port sa intampine pescarii, copila s-a intins pe nisipul umed, intre doua castele: visele ei cele mai sfinte. Nu le recunostea mereu caci uneori se preschimbau, se transformau, cresteau odata cu ea. In interiorul ei plapand ele capatau putere, in talpile ei fine prindeau radacini si se inaltau. Nu le intelegea mereu si o rascoleau, insa stia ca sunt ale ei pentru totdeauna. Captive in trupul ei, in mintea si in inima ei. Inmugurite, inverzite, inflorite sau uscate ca apoi sa inverzeasca iar...
Cand venea vremea infloririi, copila exploda in zambete si rasete, ii citeai fericirea in ochi si pe buze, radia si dansa cu soarele, exact asa cum ar fi vrut el sa o ia la dans pe plaja, in vazul pescarusilor...
Ultima data cand am vazut-o era pe plaja de la Vadu. Construia castele de nisip. Avea saisprezece ani si tone de vise. Din departare, alerga spre ea un pusti cu parul carliontat si ochii verzi, calcand peste castele, eliberand zeci de vise... un vazduh plin de vise si ei doi. S-a oprit langa ea si timid a intrebat-o: cum te cheama?
Copila a deschis pumnii plini de nisip si pentru prima oara in viata ei a uitat de castele...
